Ce labirint poate să creeze Vodolazkin! Parcă toți maeștrii literaturii ruse își dau mâna și se-ncing într-o horă drăcească care te năucește.

Laur nu e poezie, e dincolo de ea. Nu vorbeşte despre credință, Dumnezeu, monahism, ci despre însăși esența omului pierdut în reverie, în contemplarea frumuseții pe care natura a putut s-o creeze. Nu e despre viața în Evul Mediu, ci despre cât de anistorici suntem, de fapt, în fața eternității.

Crud și rece, plin de melancolie și dragoste, preaplin de demiurgic și saturat de carne, Laur este personajul care stăpânește lumea din romanul care-i este închinat așa cum fruntea credinciosului este închinată în fața icoanei.

Cine este Laur? Poate noi. Poate oricare dintre noi. Poate acea bucată din noi care este în stare să creeze un miracol atunci când calea către viață pare că se-nfundă și, cumva, ne ridicăm împotriva timpului și răzbatem clipa prăbușirii-n gol dedicându-ne ființa și sufletul, iubind cu disperare aproapele.

Cât se poate de subiectiv declar în gura mare că Laur este cea mai fermecătoare apariție pe plan beletristic al anului 2014.