Aproape că nu îmi vine să cred că am ajuns la finalul tetralogiei Cimitirul Cărților Uitate. Știu de seria aceasta de ani buni, dar ceva mă oprea din a o citi. Se poate să fi fost numărul de pagini, care la prima vedere poate părea intimidabil. Însă, încă de la primul paragraf al primului volum, mi-am dat seama că această lume magică creată de Carlos Ruiz Zafon va dăinui mereu în inima mea, pe culmile topurilor de cărți citite de-a lungul vieții. Sunt sigură că o să recitesc seria peste ceva ani, deja îmi e dor de Barcelona secolului trecut.

Labirintul spiritelor își centrează narațiunea la sfârșitul anilor 1950, când în ungherele întunecate ale Barcelonei se derulează o anchetă secretă. Ministrul Mauricio Valls dispare fără urmă, dar poliția nu vrea să panicheze populația, așa că ancheta se face în liniște, pe ascuns.

Să vă mai spun cât de mult mi-a plăcut? Că aș fi citit încă 900 de pagini în plus? Universul creat de Zafon este magic, și va rămâne una dintre poveștile mele favorite, oricât de multe alte cărți voi citi. Mi-au plăcut toate cele patru volume, toate se completează magistral între ele, Zafon dând naștere unui puzzle narativ electrizant, unde destinul este tăiat în toate părțile, colțurile sale potrivindu-se în teme precum iubirea, răzbunarea, istoria, misterul sau fantezia.

„Fericirea – sau, dacă nu, măcar starea cea mai apropiată de fericire, la care are dreptul să aspire orice ființă gânditoare: liniștea sufletească – e ceva ce se evaporă pe drumul care duce de la a crede la a ști.”