Expediţiile englezeşti se termină în drame sfâşietoare: vezi Ross, vezi Shackleton, canibalism: vezi Franklin. Cele organizate de americani alunecă spre piraterie, asasinat şi naufragiu: vezi Polaris, vezi William Willis, sperjur şi senzational: vezi Cook, vezi Peary...

Aţi observat vreodată cum expediţiile norvegiene sunt atât de deosebite faţă de restul? Atmosfera aia de pace, de prietenie, camaraderie ale caror aparenţe, macar, sunt păstrate cu stricteţe. Si ce disciplină perfectă domneşte, cât calm în faţa celor mai grele piedici, câtă ambiţie perfect calculată.

Kon-Tiki e la fel. În adevarata tradiţie norvegiană, cinci oameni traversează oceanul Pacific în cea mai absolută armonie. În jurul lor se nasc şi mor furtuni, valuri se ridică imense şi negre, uneori populate cu monştri curioşi şi fosforescenţi; ei cântă la chitară şi povestesc amintiri din război. Nu înnebunesc când beau apă de mare şi nu se întorc unul împotriva celuilalt pentru afronturi inventate de la temperatură. Nu li se termină mâncarea. Nu suferă de izolare. Până şi scena naufragiului din final parcă e relatarea unei confruntări sportive. Nicaieri groază, nicăieri disperare.

O carte numai bună de citit pe plaja de la Sfântu Gheorghe, cu ochii la orizont dupa catarge. O carte care te învaţă cum ar trebui trăită o vacanţă.