Jeni Acterian a umblat în cercul acela valoros al perioadei interbelice. A fost prietenă cu Emil Cioran, Mircea Eliade, Petre Ţuţea, Nae Ionescu, Alice Botez şi alţii. A studiat filosofia, apoi regia, fiind, mai târziu, regizor principal la diferite teatre de renume din Bucureşti. A avut un talent scriitoricesc remarcabil.

M-am recunoscut adesea în cuvintele ei. Şi m-am simţit părtaşă al unui mare păcat atunci când aflam una din neliniştirile pe care le simţea: aceea de a-i fi citit cineva, vreodată, jurnalul.

În Jurnalul, viaţa apare ca o succesiune de trăiri şi stări care, din când în când, ne aduc aminte de scriitura lui Cioran. Au avut o mulţime de lucruri în comun cei doi. Pe lângă obsesia pentru moarte, au purtat în suflet aceeaşi apatie pentru viaţă. În schimb, deşi s-a gândit de nenumărate ori la sinucidere, nu şi-a dorit-o cu adevărat, nu ştia ce o poate succede. Sinuciderea poate fi doar o eliberare iluzorie, sursa întregii suferinţe poate rămâne.

Jeni Acterian îţi poate intra pe sub piele, te trezeşti în mijlocul zilei cu ea în minte şi te întrebi, cum oare s-a strecurat iar în gândurile tale?