Îl urmăresc pe Tetelu din 2003. Abia am împlinit vârsta legală pentru a putea fuma sau bea alcool în pace când, în loc să fac toate astea, citeam jurnalul lui Tetelu și mă rușinam ca o fată mare.

Vorba vine rușinam. Mai degrabă îl invidiam pe cel care era în spatele lui Tetelu și care îndrăznea să spargă tiparele societății românești îmbâcsite de prejudecăți, a limbajului cangrenos pe care încă-l mai resimțeam în comunicarea cu profesorii și a felului de a te raporta la diferite subiecte considerate tabu. Sex, moarte, Dumnezeu, religie, toate intră-n gura precum o mașină de tocat a lui Tetelu – acest grinder imens, înspăimântător de cuprinzător și înfiorător de interesant.

Tetelu are o imaginație atât de spurcată încât sunt sigur că au murit foarte mulți oameni din cauza lui în Evul Mediu, arși pe rug de Inchiziție, gazați de naziști și crucificați de romani.

Nu există opțiune când vine vorba despre citirea acestui Jurnal. Totuși, să nu uităm străvechea vorbă care spune că: sursa tuturor râsetelor e Tetelu.