Jurnalul filozofic este poate cartea cea mai intimă a învățatului însingurat de la Păltiniș. Aici vorbește el ca nicăieri în altă parte despre sufletul său și zbaterile sale, despre gâlceava sinelui cu sinea, cum ar fi spus tot el în altă parte. 

Cărțulia aceasta, a gândurilor puse în buzunarul inimii, descrie două lupte  majore: pe de o parte lupta cu utopia înființării unei școli în care să nu se predea, în care elevul și profesorul să învețe unii de la ceilalți, o școală în care să se practice filozofia ca donjuanism; iar pe de altă parte, se desfășoară marele război nevăzut dintre rațiune și credință.

Iar acest război este cum nu se poate mai aprig. Pentru că Noica pare să își asume întru totul destinul filozofului. Iar acest destin este în formă antinomic cu cel al lui Pillat din Pont, dar în fond paralel, dacă nu chiar identic. Pillat a întrebat ce e Adevărul, dar nu a așteptat răspunsul, ci a ieșit afară să ia pulsul mulțimii; filozoful nu întreabă în mod obiectiv ce e Adevărul, din orgoliul de a se lupta singur cu El până la capăt, dar când i se întâmplă să scoată capul din carte și să vadă Lumina Adevărului, se trezește strigând: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24), dar nu așteaptă să se întâmple și cu el minunea plinirii credinței, ci iese din nou din lumină, scufundându-și capul în carte.

Și totuși, războiul nu este nici pe departe tranșat pentru Noica, întrucât desele referiri la pilda fiului risipitor din cuprinsul jurnalului, nu fac altceva decât să trădeze faptul că acesta se identifică în sinea sa cu personajul parabolei, în mintea sa desfășurându-se o perpetuă venire în sine, moment culminant ce determină din orice interpretare hotărârea de nestrămutat de a se întoarce acasă, la curțile bogate în Lumină ale Adevărului.