Scriitorul mexican Juan Pablo Villalobos m-a cucerit iremediabil încă de la primul său roman, „Fiestă în bârlog”, în care narațiunea era redată din perspectiva unui copil, fiul unuia dintre cei mai temuți traficanți de droguri din Mexic. Așa se face că am început lectura noului său roman tradus în limba română, imediat ce l-am văzut pe raftul de noutăți al librăriei.
La antipozi față de romanul amintit, de data aceasta, vocea narativă este cea a unui bătrân de 78 de ani, pe nume Teo. Activitățile sale sunt atât de diverse încât este foarte greu de etichetat ca personaj: bea mult, omoară gândaci, citește „Teoria estetică” de Theodor Adorno, în care caută răspunsuri la toate întrebările sale, se străduiește să o seducă pe Francesca, își propune să convertească „la viață” un mormon, și la răstimpuri încearcă să vândă câini proprietarilor tonetelor de tacos. Toate acestea asigură partea amuzantă a romanului. Dar, paradoxal, pilonii de rezistență ai cărții sunt constituiți de secvențele în care Teo își evocă amintirile sau visele ce au legătură cu copilăria și adolescența sa. Iar dintre acestea, accentul pică pe relația tată-fiu care devine piatra unghiulară a întregului său sistem psihologic. În aceste fragmente atmosfera este de regulă una sobră, oscilând între tristețe și melancolie.
Se realizează astfel un echilibru al stărilor care denotă faptul că „Îți vând un câine” nu este nici pe departe un roman haios despre un bătrânel decrepit, ci un veritabil portret psihologic al unui perpetuu perdant, un studiu aplicat despre compromis, despre ratare, despre neputință și despre chinul asumării tuturor acestora.
