Tema personalității lui Isus nu este în niciun caz doar o nouă zare pe care domnul Gabriel Liiceanu își propune să o cucerească, supunând-o dezbaterii filosofice. Așa cum afirmă domnia sa, a mai avut de-a lungul timpului diverse abordări ale acestui subiect. Astfel că, decizia conceperii și publicării acestei lucrări a venit cumva natural, în momentul în care dezbaterea sa interioară cu privire la Isus a atins punctul culminant. Încă din introducere, domnul Liiceanu ține să precizeze că discursul său despre Isus nu va fi cel al unui credincios, dar nici al unui ateu, ci mai degrabă al unui care și-ar dori să creadă, dar care nu o poate face, întrucât paradigma creștinismului oficial, a celui propovăduit de Biserică, nu se pliază câtuși de puțin pe structura mentală a domniei sale, dăruită genetic pentru gândirea  rațională, pentru cunoașterea pe baza argumentelor solide, vizibile, calculabile, demonstrabile. Astfel, deși nu o afirmă în mod direct și asumat, discursul domnului Liiceanu despre Isus va fi unul asemănător partizanilor teologiei raționaliste, mai exact, unul construit pe supunerea sub meandrele rațiunii a inexplicabilului și a paradoxului specifice învățăturii primite sub formă de revelație naturală sau supranaturală.

Astfel, domnul Gabriel Liiceanu își începe discursul despre Isus pornind de la o premisă care, din capul locului, se desparte 100% de cea a Bisericii și a credinței în general. Acesta pornește de la ideea că toate relatările scripturistice nu sunt altceva decât „scenarii mitologice”, comportând în mod firesc detalii fabulatorii și improbabile. Altfel spus, consideră inclusiv Evangheliile ca fiind doar niște povești ce au servit ca pretext, ca înveliș, pentru răspândirea învățăturilor morale ale lui Isus, care altfel, ar fi fost doar un lung șir de abstractizări mult mai greu de asimilat.

Mai exact, el se arată dispus să urmeze calea lui Isus, a frumoaselor sale învățături morale, dar consideră că El nu a fost decât un om deosebit, un bărbat plin de virtuți, care a devenit „divin” în lumina faptelor și a cuvintelor Sale. Pentru acesta, Isus nu este decât un om ales, un om „fără de pereche” ce a schimbat odată pentru totdeauna fața lumii, prin sistemul său moral ce gravitează în jurul ideii de iubire a aproapelui. Ceea ce nu ar fi greșit nici din punct de vedere teologic, dacă nu ar veni la pachet cu negarea absolută a oricărei legături dintre Isus și Dumnezeu-Tatăl, ceea ce face ca Isus să nu mai fie și Mântuitorul lumii în plan ontologic, ci doar reformatorul ei moral cu cea mai puternică influență.