Umbrit de succesul romanului soţului său, Jonathan Safran Foer, Totul este iluminat, Istoria iubirii propune cititorilor, încă din titlu, un joc. Contrar celor mai multor aşteptări, Istoria iubirii nu e istoria iubirii. Cel puţin, nu aşa cum am fi tentaţi, în primă fază, să credem. E povestea unei cărţi care poartă acest titlu, a destinelor pe care le întâlneşte şi a influenţei pe care, în cele din urmă, o are asupra acestora. În cheie postmodernă, romanul e exact ceea ce istoria iubirii ar trebui să fie: o selecţie aparent întâmplătoare de evenimente şi de poveşti, a căror miză nu e să înglobeze enciclopedic întreaga istorie a iubirii, ci să ofere o perspectivă comună evenimentelor şi contextelor pe care le discută. Istoria iubirii e un roman mult mai bun decât veţi crede iniţial, dar pentru a înţelege asta e neapărată nevoie să înţelegem jocul pe care, încă de la început, îl propune.