Mă așteptam la ceva mai 'raw', mai nefinisat, mai roman de debut. Nu e. Scriitura e un exercițiu elegant de minimalism utilitar deși povestea nu-i chiar simplă. Interior Zero nu duce lipsă de personaje și situații. Și romanul a continuat să surprindă.

Are de departe cea mai deprimantă atmosferă dintre cele trei scrise până acum de Branişte, și asta spune multe. Cristina trăiește în București și lucrează la o firmă de proiectare pentru inginerie civilă. Traduce documente, face cafea, își tolerează șefa - o șefă ca multe și mulți alții în firmele din România, e trasă în piept la chirie - ca mulți chiriași și chiriașe din...you get the picture.

Cristina are prieten dar de fapt n-are. Pentru că Mihai stă în Cluj și se întâlnesc de vreo patru ori pe an, întâlniri în care el nu ezită să se ferească de angajament cu o mină obosită. Noroc cu mama din Spania care îi mai trimite bani și pachete și orice și-ar mai putea dori Cristina, doar doar s-o umple golul ăla de mii de kilometri.

În percepția Cristinei, Bucureștiul e un jeg plin de oameni „pe interes" și mocirlă, la propriu și la figurat. La Brăila - oraș natal - nu ar avea ce face decât să viseze la vremurile copilăriei.

Alina Purcaru scrie mult mai bine și concis pe coperta a patra: „Este și o carte a adevărurilor despre femei tinere, singure și captive în mecanismul așteptărilor și al nevoii de validare, un roman despre micile cedări și despre micile trădări de fiecare zi".