Un text impecabil, atât de diferit faţă de ceea ce literatura română producea la momentul apariţiei sale (1936), încât s-ar putea foarte bine crede că a fost scris mult mai târziu. Romanul începe cu  ceea ce am putea numi o criză a identităţii, Întâmplări în irealitatea imediată e, în fapt, o autoficţiune care invocă o serie de amintiri, experienţe sau senzaţii ale personajului-narator nenumit: „Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă să nu mai ştiu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identităţii mele de departe ca şi cum aş fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină.” Avem, astfel, de-a face cu o naraţiune subiectivă, confesivă, comparată adesea cu Kafka, dar care îşi câştigă locul binemeritat doar la câteva decenii de la publicare. Unul dintre textele esenţiale ale literaturii române.