Paul Țanicui este un artist polivalent, atacând piața culturală românească din trei direcții diferite, fiind scriitor, scenarist și regizor de film, precum și producător muzical. În lumea literară s-a făcut remarcat prin volumele Trăind pe credit („reality-book”, Brumar, 2012), Quimera (roman, Humanitas, 2015), Cealaltă inimă (poezie, ediție de lux, 2015) și Contre-jour (roman, Curtea Veche, 2018). Inima de altă parte reprezintă reeditarea cărții Cealaltă inimă, editată inițial într-un tiraj limitat, de numai 99 de exemplare. Volumul este structurat în patru cicluri poetice, în numele celor patru camere ale inimii, precedate de un foarte scurt Cuvânt înainte (tot poetic), și urmate de o addénda ludica.
Primul ciclu poetic stă sub zodia nostalgiei, a visării și a regretelor târzii, poetul rememorând în versuri prima zi de școală, primii fiori, prima dragoste materializată dar și prima despărțire. În cel de-al doilea, Paul Țanicui scrie despre destinul pământesc al iubirii, despre rolul ei de a fi casă și acasă, despre statutul ei de martor și victimă colaterală a tuturor durerilor noastre și mai ales, despre destinul ei de a fi biruitoarea morții. nimeni ca mine este titlul ce străjuiește cea de-a treia cameră a inimii, în care te-ai aștepta să dai peste un templu al egoismului și al exhibării sinelui. Însă nu afli aici decât un hău al vulnerabilității, al expunerii, în limitele decenței, a neputinței, a neadaptării la lumea aceasta. În cel de-al patrulea ciclu poetic, acesta se dezlănțuie prin poeme ample ce pot fi privite ca o erupție și revărsare de lavă a iubirii, peste câmpia colii de scris. addénda ludica, cea care are misiunea de a închide această carte, poate părea complet din alt film poetic. Se regăsesc aici poeme într-adevăr ludice, scrise cu rimă, doldora de suprarealism și imagini care mai de care mai bizare. Nici urmă de inimă aici, nici urmă de dragoste. Și totuși, ultimele versuri ale ultimului poem, intitulat foarte sugestiv mic îndreptar poetic, vin să facă lumină...
Așadar, Paul Țanicui ni se dezvăluie prin intermediul acestei cărți ca fiind un poet complex, dacă nu chiar complet, ce stăpânește meșteșugul de a cânta iubirea fără a o întina câtuși de puțin de ridicol, de a-și expune sufletul fără a-și exhiba însă tainele cele mai adânci, de a scruta transcendența, înglodându-se în imanent, făcând astfel, din poezia sa un veritabil axis mundi, și nu în ultimul rând de a sfida moartea, atât prin iubire cât și prin joc. De asemenea, el se mai remarcă și prin respectul reverențios pe care îl are față de cuvânt, fiecare vocabulă, fiecare literă și fiecare tăcere, părând a fi fost cu migală cântărite înainte de a fi așezate în vers. De aici vine, de bună seamă, și căldura și pacea pe care le emană poezia sa.
