Noul roman al lui Cosmin Perța este greu de încadrat  într-una dintre categoriile genului. Tocmai de aceea poate fi numit chiar ”roman capcană”. Și aceasta pentru că, la tot pasul, autorul surprinde cu schimbări atât de discurs narativ, cât și de fir epic. Astfel, deși debutează ca un bildungsroman și/sau cronică de familie, odată cu apariția personajului pseudo-fantastic ”fata dracului”, cititorul avizat înțelege că miza romanului este pusă mai degrabă pe războiul interior al personajului narator. Apoi, în cea de-a doua parte a romanului, nedumerirea crește și mai mult, autorul apelând din nou (după ”Teofil și Câinele de Lemn”) la tehnica alternării planurilor narative. De data aceasta, ping-pong-ul se joacă între un plan posibil-real (mănăstirea) și unul perceptibil ca fantastic (Instituția), în fond o metaforă existențială.

Romanul se recomandă consumatorilor de literatură-experiment, deoarece îmbină realismul cu suprarealismul, atingând intenționat chiar note de pe partitura absurdului.