Despre romanul lui Immanuel Misfud se pot spune foarte multe lucruri, însă există riscul de a pica în derizoriu.

Misfud lasă impresia că stă față-n față cu tatăl său și schimbă discursul în funcție de trăirile care-l conduc în construcția monologului ce-i formează romanul. Discursurile sunt sensibile și nu-ți este greu să te regăsești când într-o poziție când în alta, depinde dacă ai experimentat, bineînțeles, și statutul de părinte. Cu chip de rugăciune, romanul pare a fi, de fapt, o insistență continuă din partea celor două figuri către o relație, o regăsire, o reîntâlnire care să refacă clipele pe care nu le-au trăit așa cum ar fi vrut acum când unul din ei lipsește.

Cel mai indicat mod de a înțelege și simți cartea În numele Tatălui este să pui melodia Tata a celor de la Timpuri Noi în timp ce ai o poză cu părintele lângă tine.