Anul 1934 a fost unul foarte fructuos pentru cultura românească. Constantin Noica debuta cu Mathesis sau bucuriile simple, Emil Cioran debuta de asemenea cu Pe culmile disperării, Eugen Ionescu publică volumul de critică literară cu iz parodic, NU (a doua sa carte după volumul de versuri Elegii pentru ființele mici), iar Mircea Eliade, în plină ascensiune, publica în același an nu mai puțin de cinci cărți: Întoarcerea din rai, Lumina ce se stinge, Oceanografie, India, și Alchimia asiatică. Iar pentru ca peisajul să fie complet, și apele puțin învolburate, a mai apărut o carte, tot de debut, a unui autor ce avea să devină un vârf de lance al generației sale și un reper al culturii române dintotdeauna și pentru totdeauna. Cartea se numea În genul... tinerilor și era semnată cu pseudonimul Antisthius. În paginile acesteie, misteriosul autor ce ulterior va fi descoperit ca fiind N. Steinhardt, parodia într-o manieră de zile mari întreaga pleiadă de autori tineri și entuziaști, care, în viziunea sa vădit conservatoare și ușor burgheză, sufereau de „beția de cuvinte” și de o vanitate nemeritată. Printre cei luați la roast, cum am spune noi astăzi se numărau vedetele anului, dar și alți colegi de generație, cum ar fi poeții avangardiști Geo Bogza și Sașa Pană precum și anfitrionul grupării Criterion, Petru Comarnescu, dimpreună cu toți acoliții săi.
Ceea ce atrage atenția la acest volum și mai cu seamă la maniera de parodiere, este faptul că tânărul Steinhardt reușește să pătrundă în spiritul creator al fiecăruia dintre cei vizați și își scrie caricatura în maniera tipică fiecăruia. Dar ceea ce este de-a dreptul bizar este însăși faptul că N. Steinhardt, care până atunci își construise o imagine de cronicar respectabil, cu ștaif, stâlp de redacție la Fundațiile Regale, conservator și sobru în exprimare și burghez în comportamentul de zi cu zi, nu se dă în lături de la a folosi cuvinte tari atunci când îl parodiază pe Geo Bogza pentru ale lui Jurnal de sex și Poema invectivă. Interesant este că niciunul dintre cei trecuți prin furcile caudine ale necruțătorului roaster nu s-a supărat pe el, ba mai mult, ușor-ușor l-au integrat în grupul lor. Este foarte posibil ca tocmai acesta să fi fost pasul pe care Steinhardt îl avea de făcut pentru a se desprinde din lumea lui burgheză și a se apropia de semenii săi, tinerii entuziaști, care au dovedit până la urmă, cu asupra de măsură, că sunt capabili și de fapte mari.
