Spre deosebire de Proust, Modiano evocă timpul (pierdut) în propoziţii scurte; căutarea sa este fragmentată, memoria discontinuă, iar Parisul compus din numeroase zone neutre. Personajele au un punct comun: un chip de femeie pe numele ei Louki/Jacqueline, reper pentru fiecare dintre ei într-un anumit moment al vieţii. Existenţa acestei femei este un puzzle ce se vrea reconstituit. O vedem într-o cafenea, prezenţă retrasă, fermecătoare şi tăcută, mai apoi devenită soţia unui bărbat pe care-l părăseşte fiindcă nu l-a iubit niciodată, iar mai tarziu, rătăcind dintr-un hotel în altul pentru a-şi pierde urmele, a-şi îngropa trecutul sau, poate, doar pentru că această căutare trebuie să continue. Ce e cu umbrele şi cu aceste “zone neutre”? Poate că sunt stigmatele celor care nu pot trăi altfel decât rătăcind.