Trebuie să recunosc de la bun început că am luat hotărârea de a citi această carte în speranța că mă va ajuta să înțeleg mai bine conceptul de ignoranță. Numai că, ce să vezi, Kundera nu se îndeletnicește cu definițiile, ci numai cu poveștile. Așa se face că însuși cuvântul „ignoranța” apare pe tot parcursul cărții de numai două ori și atunci în circumstanțele unor paranteze de ordin istorico-lingvistice și în formulări de-a dreptul fascinante până la halucinație. În fond, acesta este Kundera cel din toate cărțile sale: grefează narațiunea clasică cu incizii din istorie, literatură, lingvistică și chiar anti-istorie sau mai bine zis istorie imaginată de el însuși, iar prin aceasta nu face altceva decât să suresciteze și mai mult interesul cititorului asupra corpului întreg al cărții. 

Dar, refuzând să fim ignoranți, să revenim la „Ignoranța” lui Kundera și să spunem că în primul rând este o poveste despre imigranți. El surprinde o serie de personaje ce decid să se întoarcă, fie și numai pentru câteva zile în Cehia post-comunistă, după ani buni de imigrație în Occident. Ceea ce devine palpitant la narațiunea acestuia este faptul că accentul cade în egală măsură atât pe trăirile interioare ale celor plecați și întorși acasă, cât și pe reacția celor rămași acasă la întoarcerea acestora. Astfel, el crează un fascinant joc psihologic, având marele merit de a oferi în cele din urmă un tablou concret și complet al situației imigranților de pretutindeni și dintotdeauna.