În urmă cu câțiva ani văzusem un film făcut de regizorul Kim Ki-duk, Time cred că se numea, film despre o relație aproape bolnavă dintre doi îndrăgostiți. Femeia, temându-se de gândul că chipul ei nu îi va mai trezi aceleași sentimente iubitului, îl părăsește subit pentru a-și face o operație estetică și a reveni sub un alt chip.

Cumva, aceleași sentimente contradictorii le-am avut și acum, când am citit Identitatea lui Kundera. Același subiect – o relație de dragoste care nu mai funcționează așa cum ar trebui. Ea, deprimată din cauza faptului că bărbații nu mai întorc capul pe stradă după chipul/ corpul ei. El, încercând să-i redea optimismul și probabil încrederea în propria feminitate, creează un admirator secret care o urmărește îndeaproape și îi scrie scrisori de dragoste în fiecare zi.

Acest joc, aproape nevinovat și cu suficiente intenții pozitive, care introduce o a treia persoană în ecuația cunoscută, modifică toate regulile inițiale. Relația de cuplu resimte dureros apariția unui intrus, intrus cu mască, atent la detalii și fascinant pentru partea feminină. Certurile apar imediat, ea încearcă să afle cine e străinul. Cerșetorul din parc, vecinul de-alături? Oricine din jur, mai puțin cel de lângă ea. Sentimentul de posesivitate apare imediat. El se simte amenințat de bărbatul pe care l-a creat. Ea, deși conștientă de atracția copilărească față de un admirator necunoscut, nu poate să nu-și pună întrebări privind relația actuală și rigiditatea ei.

Cum se termină acest joc dublu? Vă voi lăsa să citiți romanul pentru a afla. Kundera e un maestru al psihologiei de cuplu, iar finalul romanului, aproape suprarealist, condimentează jocul masochist practicat de Jean-Marc și Chantal, cei doi îndrăgostiți imaginați de Kundera.