Jose Saramago a murit în luna iunie a anului 2010, la vârsta de 88 de ani, fiind totodată și foarte grav bolnav. În luna august 2009, cu nici un an înainte, începuse să lucreze la un nou roman, agățându-se de speranța că ar putea să îl termine înainte de a se stinge. Din păcate, nu a reușit să scrie decât trei capitole, însumând puțin peste douăzeci de pagini. Am spus din păcate pentru că în aceste capitole reușise deja să închege atât expoziția cât și intriga romanului, care se anunța unul de mare anvergură, cu nimic mai slab față de celelalte romane care l-au consacrat. Cumva, le-a lăsat cititorilor, temă pentru acasă, să își continue fiecare romanul în minte, după bunul său plac.
Tema romanului pornește de la o întrebare care l-a obsedat pe Saramago în ultimii ani de viață, și anume: de ce nu au existat niciodată greve în industria de armament? Iar răspunsul, pe care îl va descoperi singur, cercetând lucrări de și despre război, îi va servi drept cheie pentru acest roman: nu au existat greve, pentru că practica sabotajului căpătase amploare, tot mai mulți fabricanți de bombe, greșind intenționat mecanismele, astfel încât acestea să nu mai explodeze. Ba mai mult, sabotorii lăsau în interiorul bombelor mesaje de solidaritate cu cei pe care reușeau astfel să îi salveze de la măcel și de la moarte.
Pornind de aici, Saramago îl crează pe Artur Paz Semedo, un bărbat blazat care lucrează la serviciile de facturare într-o firmă de armament, Producoes Belona S.A., și pe soția lui, Felicia, o pacifistă militantă care îl și părăsește tocmai pentru că nu concepe să trăiască alături de un contabil la o firmă de armament. Separarea însă se dovedește a avea multiple valențe, unul dintre ele fiind acela de a-l determina pe Arturo să înțeleagă ce consecințe la scară mare implică slujba lui. Mai multe nu am să vă spun, altfel risc să vă devoalez integral conținutul celor trei capitole. Vă voi mai spune doar că pe lângă arme, Saramago mai uzează în cele câteva pagini, ultimele sale antume, și de umor, erotism și suspans.
Ar mai fi de menționat faptul că volumul de față este ilustrat de Gunter Grass, prefațat de Fernando Gomez Aguilera, „postfațat” de Roberto Saviano și garnisit cu un text inedit semnat de Filip Florian.
