În mod cu totul surprinzător, sau pe sistemul „când doi se ceartă, al treilea câștigă”, din eternul „război” poezie sau roman, învingătoare a ieșit... proza scurtă. În ultimii doi ani, literatura românească a fost dominată detașat de volumele de proză scurtă, care probabil că au câștigat teren, pe fondul crizei timpului care, mai mult chiar ca-n Moromeții, pare să nu mai aibă deloc răbdare. Dar, cu siguranță, nu doar factorul timp face din proza scurtă regina balului literaturii române, ci ea însăși cucerește prin faptul că reușește în cele mai multe cazuri să spună o poveste frumoasă, palpitantă, în foarte puține cuvinte, ceea ce nu este chiar la îndemâna oricui. 

În ceea ce îl privește pe Iulian Popa, se pare că a găsit și el rețeta potrivită pentru a scrie proză scurtă de efect. Prozele sale, grupate în acest volum de debut, se disting prin naturalețea vocii narative, prin firescul în care se mișcă personajele, dar mai presus de orice prin faptul că reușește să strecoare, în punctele esențiale, și un fir de mister, cules la rândul său din viața obișnuită a oamenilor obișnuiți, pe care, de cele mai multe ori, nu-l rezolvă, ca în romanele polițiste, ci îi lasă cititorului plăcerea de a-și scrie finalul dorit, prin rezolvarea misterului strecurat în poveste. De altfel, prozele lui Iulian Popa pot fi citite și ca o radiografie la zi a societății românești, surprinsă în zonele ei cele mai intime, acolo unde este alcătuită din oameni fără mari orgolii, ceea ce-i face să fie sinceri și goi în fața vieții și a obiectivului în care se transformă ochiul autorului, atunci când începe să scrie.