Blestem sau nu, este greu de spus. Dar te pune pe gânduri când citești pagini despre un destin frânt, în speță a lui Eminescu (e drept, pagini strict imaginate despre fapte ce nu s-au întâmplat niciodată decât în universul paralel al imaginarului), scrise de un alt destin frânt, Mircea Țuglea, decedat astă-vară, înecat în Marea Neagră. Și totuși, dacă nu a fost doar imaginație? Cu această întrebare, poate retorică, poate nu, ai putea rămâne și tu, cititorule, citind această carte. 

Încerând să depășesc zodia aceasta a insolitului, voi spune că acest unic roman al scriitorului Mircea Țuglea reprezintă, din punct de vedere strict literar, un adevărat tur de forță al textualismului proferat cu surle și trâmbițe de postmodernism. În paginile acestuia, autorul descrie societatea românească postdecembristă, o societate năucă în sânul căreia își făceau loc la ordinea zilei tot felul de năluci menite să destabilizeze și mai mult lumea cea nouă, ce nu avea oricum niciun fundament politic, social, uman. Din perspectivă narativă, romanul este o adevărată țesătură de stiluri, idei, imagini și sentimente. Este în egală măsură roman de dragoste, social, istoric și psihologic.  Așadar, o frumoasă nebunie epică ce vă va ține fără doar și poate, cu sufletul la gură.