În romanul său, „Grădina de sticlă”, Tatiana Țîbuleac păstrează ceva din atmosfera creată în „Vara în care mama a avut ochii verzi”. În sensul că avem de a face tot cu o dramă de familie, de această dată, însă, personajul principal este o fetiță basarabeancă orfană, înfiată de o rusoaică ce se ocupa cu strângerea, curățarea și vânzarea la centrele de colectare a sticlelor goale și, de asemenea, de oscilări surprinzătoare de sentimente între cele două protagoniste.
Fiica adoptivă este forțată să învețe limba rusă, bătută regulat pentru că nu reușește să nu mai greșească și mai ales pusă să adune sticle goale chiar și din zăpadă și să le spele cu apă fierbinte la limita suportabilității. Toate acestea trezesc în sufletul micuței sentimente de ură și dispreț față de mama adoptivă, dar și acestea sunt adeseori înnăbușite de sentimentele de recunoștință pentru că fusese salvată din internat și pentru că acum avea totuși o casă și o mamă.
În paralel cu destinul micuței moldovence care va reuși să devină medic, așa cum visa în copilărie, în roman mai sunt surprinse și alte destine frânte de circumstanțele toxice în care se desfășura viața în Chișinăul anilor de dinainte de 1989. Din acest punct de vedere, cartea poate fi citită și ca o cronică romanțată a societății moldovenești sovietice, măcinată de conflicte interetnice și lingvistice, de sărăcie, de corupție și mai ales de ură, neputință și frustrare.
