Eduard Saxberger, un bătrân funcționar, fost poet în tinerețe, este racolat de o gașcă de tineri artiști care sunt ferm convinși că vor suna goarna pentru noua artă vieneză, austriacă, ba chiar mondială. Furat de complimentele pe care tinerii i le fac, Saxberger încearcă să retrăiască sensibilitatea poetică care l-a împins la scrierea Pribegiilor, însă nu reușește să scrie nici măcar un rând pentru evenimentul organizat din tinerii săi admiratoi, eveniment la care trebuia să citească din noua sa operă, fiind și cap de afiș. Întâlnirile sale cu tinerii revoluționari îl fac să nu mai simtă vârsta, însă noii săi prieteni nu sunt ceea ce par la prima vedere, iar Saxberger se va trezi că ceea ce el credea că este nu-i mai mult decât o iluzie.
Schnitzler ia în derâdere societatea artistică vieneză care este plină de vise de preamărire și iluzii cu privire la calitățile lor de prozatori, versificatori sau critici, calități îndoielnice care provoacă mai degrabă râsete decât aplauze respectuoase. Cu o fină ironie Schnitzler oferă o satiră la adresa boemiei literare de final de secol XIX, satiră care pe alocuri încă poate să fie considerată amuzant de actuală.