Camelia Bucur este jurnalist, blogger, influencer și mai ales fericita deținătoare a unei înfloritoare cariere în call center. Sau, mai bine spus, a unei impresionante capacități de a face haz de necaz pe tema vieții trăită în ritm corporatist. După primii 10 ani de call center, ea s-a hotărât să împărtășească bucuriile acestui job minunat și cu restul lumii. Așa a luat naștere cartea „Ghid de supraviețuire în Call Center (și orice altă corporație multinațională)”. Prin intermediul acesteia, Camelia Bucur își propune să redea cât mai fidel și totodată cât mai plastic, dacă ironia și autoironia mai sunt încadrate la figuri de stil, experiența sa de operator call center

Atmosfera generă ce străbate cartea este aceea de râsu-plânsu’. Sunt prezentate rând pe rând o serie de motive pentru care să vrei să faci în viață orice altceva decât să lucrezi într-un call center. Iar primul și cel mai complex motiv îl reprezintă colegii, care se împart foarte conștiincioși în mai multe categorii, toate susceptibile de a te scoate din minți: colegul invizibil, colegul știe-tot, colegul care mănâncă tot timpul, colegul religios, colegul care pute, colegul zen, colegul veșnic nemulțumit, colegul pe speed, colegul cu zvonurile, colegul cu nunta, colegul care nu vorbește niciodată, colegul pe care nu vrei să-l cunoști, colegii care au înțeles rapid că sunteți doar colegi (aproape cei mai de treabă), colegul obsedat de taxi, colegul turnător, colegul pupincurist, colegul „noi vrem”, colegul bețiv, colegul care are mereu bani cu două zile înainte de salariu, colegul care nu are niciodată bani, și în fine, colegul cu pofte. Nu am mai scris nimic despre fiecare dintre ei, fiind absolut convins că fiecare dintre voi intuiște cam ce hram poartă fiecare dintre aceștia și de ce nu ți i-ai dori prin preajmă. Adevărul este că munca în compania prea multor colegi simultan este echivalentă cu violarea oricărei forme de liniște.

În comparație cu numărul mare de categorii pe care le acoperă fără mari dificultăți colegii de corporație, categoriile de șefi par a fi infime: șeful profesor, șeful țăran, șeful care a uitat de unde a plecat, șeful exuberant, șeful high și șeful cameleon. Dar să nu uităm totuși faptul că numărul șefilor e firesc să fie mai mic decât cel al colegilor. Asta nu-i scutește de a fi imposibili de suportat, indiferent în ce categorie s-ar încadra. Una peste alta, cartea aceasta ar putea fi un antidot cât se poate de eficient împotriva depresiei pe care riscați oricând să o contractați dacă aveți nefericita inspirație de a vă lua prea în serios activitatea de la locul de muncă. Și de preferat ar fi ca acest antidepresiv să fie „la purtător” pentru a vă fi mereu la îndemână când vă ia gândul cel rău prin surprindere.