Părerea conform căreia generația de tineri intelectuali români din perioada interbelică a fost cea mai prolifică generație a României este, cred, unanim împărtășită. Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu sunt doar cei mai cunoscuți dintr-o generație ce și-a proclamat ca obiectiv principal: salvarea României prin cultură și punerea ei pe harta mare a Europei. În mare parte au și reușit. Însă, din nefericire, la un moment dat, mare parte dintre ei s-a îmbolnăvit de virusul politicii și a ajuns să își neglijeze țelul proclamat inițial.
Studiul Martei Petreu își propune să fie o analiză bine documentată privind opțiunile politice ale membrilor generației ’27, cu atât mai mult cu cât divergențele de convingeri ideologice a dus la o ruptură între ei. Interesant este că autoarea nu se mulțumește doar să gloseze pe marginea articolelor din ziare și cărți în care tinerii noștri intelectuali își afirmă convingerile politice, ci caută să sondeze în psihologia unora dintre ei pentru a înțelege, cumva pentru sine, ce anume i-a determinat pe fiecare în parte să îmbrățișeșe o ideologie sau alta.
Avem așadar dinainte atât o pagină de istoria culturii românești, cât și una de istorie a politicii românești, menită să facă lumină în dosarul unei generații pe cât de fructuase, pe atât de... păcătoase din punct de vedere politic.
