Ismail Kadare este cel mai important scriitor albanez din toate timpurile și unul dintre cei mai apreciați scriitori contemporani din zona de sud-est a Europei. Născut în anul 1936, la Gjirokastra, el debutează la 18 ani cu volumul de poezie Inspirații juvenile. După încă un volum de poezie, în anul 1963 trece la proză, iar mișcarea se dovedește mai mult decât inspirată, întrucât primul său roman, „Generalul armatei moarte”, îi va aduce în scurt timp notorietate internațională. Scriind inclusiv romane subsersive, dintre care cel mai cunoscut este Palatul visurilor, este nevoit să emigreze în Franța, unde obține azil politic. În 2001 se întoarce în Albania. De-a lungul carierei sale a fost distins cu numeroase premii internaționale, fiind frecvent nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură.
„Generalul armatei moarte”spune povestea unui general italian care vine în Albania la douăzeci de ani de la încheierea luptelor din cel de-al Doilea Război Mondial, dintre italieni și albanezi, cu misiunea de a deshuma și repatria osemintele tuturor soldaților italieni căzuți pe acest front. Misiunea sa, despre care credea că va fi relativ ușoară, având în vedere că deținea atât liste complete și bine documentate ale soldaților morți cât și hărți relativ exacte ale locurilor în care s-ar afla mormintele acestora, se dovedește a fi cât se poate de complicată. În parte pentru că nici hărțile nu erau câtuși de puțin exacte, nici vremea nu ținea cu el, fiind în plină desfășurare anotimpul ploios, în parte pentru că întâlnirea cu albanezii, sau mai bine zis cu spiritul albanez, se dovedește a fi răvășitoare. În primul rând, generalul se simte sfidat de atitudinea mândră pe care o afișează albanezii, despre care află că sunt un popor de războinici neînfricați, fapt ce explică și umilitoare înfrângere din urmă cu două decenii a armatei italiene considerată superioară. Apoi, pas cu pas, pe măsură ce misiunea sa se prelungea, afla fel de fel de povești despre soldați italieni dezertori care s-au băgat de bună voie slugi la țăranii albanezi, fapt ce îl intrigă foarte tare și în același timp îl face să își piardă stima de sine. Însă cea mai mare bătaie de cap o are cu fantoma colonelului Z., rivalul său direct din vremea războiului, despre care află o poveste cu adevărat terifiantă, fapt ce îl va duce foarte aproape de pragul nebuniei.
Romanul Generalul armatei moarte se distinge atât prin maniera narativă fără cusur, obținută prin îmbinarea în doze optime a realismului istoric, încărcat de dramatismul intrinsec al războiului, cu un tip de realism magic rural specific zonei Balcanilor, mustind de ocultism și spiritualism, cât și prin dimensiunea sa antropologică, Kadare reușind să ofere lumii întregi o radiografie în egală măsură obiectivă și subiectivă a poporului albanez. Foarte interesant este faptul că acesta reușește să își descrie propriul popor, atât din perspectiva sa, deloc naționalistă, cât și prin lentila distorsionată a italienilor ce le-au fost cândva dușman de moarte și care, după cum se va vedea, îi considerau pe albanezi niște sălbatici primitivi, reușind grației talentului său literar să obțină un tablou complet al poporului albanez.
