Generalul își adună soldații os cu os, dinte cu dinte. Alături de cortegiul său funebru - de preot și de gropari -, el îi caută cu anii pe cei ce s-au pierdut prin țărâna albaneză trimiși fiind de Mussolini un sfert de secol mai devreme. Plecase la drum încărcat de rugămințile rudelor celor uciși și de teancuri de liste pline cu nume, grade, înălțimi și posibile locații. Aterizează la Tirana pe ploaie, într-o țară ce avea să îi amintească la fiecare pas că nu e binevenit aici nici măcar acum, când războiul e doar o amintire.

Albanezii țin mult la genul ăsta de amintiri. Încă adepți ai kanun-ului - un cod de legi ce pune accent pe răzbunare și a dus la crime oribile între familii chiar și în anii 2000 - ei nu uită atât de repede ocupația italiană, bătăliile sângeroase din munți, violurile și restul ororilor războiului.

Kadare îi dă cuvântul generalului italian și își observă conaționalii prin ochii unui străin. Oaspetele le judecă obiceiurile primitive și propensiunea spre violență în timp ce se simte din ce in ce mai împovărat de misiunea sa lugubră dar și izolat într-o țară străină ai cărei locuitori abia îl tolerează. Kadare îl plimbă pe general prin mocirlă, prin vânt tăios și ploi mocănești, prin munți și sate peste care dă iar sărăcia. Pentru că, asemeni generalului, Albania era la fel de izolată într-o Europă spintecată la mijloc de Pactul de la Varșovia. Deși sub comunism și deja înstrăinați de Occident, albanezii s-au distanțat rapid și de Moscova.

Ismail Kadare a scris 'Generalul armatei moarte' la doar 26 de ani, o vârstă la care mulți scriitori încă își caută o identitate. Romanul e surprinzător de matur și, deși scurt, monotonia intenționată și atmosfera apăsătoare te fac să simți povara generalului până în măduva oaselor.