Lara este o fetiță foarte drăgălașă. Dar, pentru că mama și tata, bunicul și bunica, prietenii și prietenele ei o pupă întrună, ea s-a îmbolnăvit de supraîncărcare pupăcioasă, ceea ce a făcut-o să fie puțin nesuferită. Așa că doctorul i-a prescris un regim cât se poate de strict: să nu i se mai ofere decât câte doi pupici, dimineață, doi la prânz și doi seara, înainte de culcare și doar de către mama și tata. La început, Lara a fost cât se poate de mulțumită. Dar în scurtă vreme și-a dat seama că îi lipseau pupicii primiți de la prietenii și prietenele sale, iar cei primiți de la părinți, i se păreau foarte puțini. Așa că a început să ceară ea să fie pupată mai mult. Nu la fel de mult ca înainte, ci numai atât cât avea ea nevoie. Bineînțeles că abia acum a reușit să fie pe deplin fericită.

Povestea aceasta, scrisă de Jean-Pierre Kerloc’h, după o idee a celebrului psiholog și scriitor francez Pascal Bruckner și ilustrată de Mayana Itoiz, are un înțeles foarte profund. Copiii, oricât ar fi ei de frumoși și drăgăstoși, nu sunt doar niște păpuși pe care adulții să le pupe și să le smotocească după bunul lor plac, ori de câte ori au chef. Sunt și ei persoane și au și ei personalitatea lor. Și dacă se întâmplă să nu aibă chef să fie pupați, nu înseamnă nimic altceva decât că, în acel moment acei pupici îi fac, dintr-un motiv sau altul, nefericiți. Iar cea mai bună soluție este comunicarea. Părinții să-i întrebe pe cei mici ce anume le face plăcere și ce nu și să se străduiască mai mult să țină cont și de părerile lor. Simplu, nu?