Marcus Aurelius a fost împărat roman și filosof stoic. Cum s-au împăcat cele două atribute, aparent contradictorii? Simplu: făcând din filosofia stoică un mod de viață. Conducând statul, dar mai ales pe sine însuși după perceptele acestei filosofii, care i-a fost insuflată și cultivată de toți cei care au contribuit la formarea sa ca om, bunici, părinți, profesori, modele de civism și înțelepciune, de la care a învățat că bărbăția se traduce prin demnitate și cumpătare în toate, iar bogăția și puterea prin modestie. A mai învățat și că toate cele materiale sunt trecătoare și deci lipsite de orice valoare, inclusiv trupul omului de care nu trebuie să te preocupi mai mult decât pentru a-l menține în starea sa optimă de funcționare. Și mai presus de toate a învățat că în orice activitate întreprinsă trebuie să ții seama de firescul lucrurilor și să cauți a te pune întru toate în acord cu voința zeilor.
În lucrarea Gânduri către sine însuși el aduce un pios omagiu celor ce au semănat învățătura filosofiei stoice pe terenul fertil al minții sale și totodată indexează, ca pentru sine, dar și pentru a transmite celor ce l-ar putea citi, o mare parte dintre perceptele după care s-a ghidat de-a lungul vieții sale, inclusiv din ipostaza de împărat roman. După o sinteză riguroasă putem rezuma învățătura sa în două norme de conduită: totala detașare față de onoruri, laude, și toate cele trecătoare, și supunerea necondiționată în fața divinității; având ca za de legătură între ele raportarea față de moarte, pe care o privește, bineînțeles în spiritul stoicismului, ca pe o eliberare de lumea cea trecătoare pentru a accede în sferele cerești, în preajma zeilor.
Mai este astăzi valabilă învățătura lui Marcus Aurelius? De bună seamă că da. Ba mai mult, dacă toți oamenii ar urma perceptele acestuia, cu siguranță că s-ar respecta mult mai mult unii pe ceilalți, iar societatea în care trăim ar fi mult mai bună decât în prezent.
