Cu siguranță una din cărțile pe care le-am citit cu foarte mult entuziasm în ultima perioadă, Galapagos reușește să te transpună prin niște personaje pe cât de ciudate, pe atât de interesante, într-un Ecuador aflat în colaps economic deplin. Acțiunea se petrece în mare parte în ceea ce pare a fi ultima zi a Pământului așa cum îl cunoaștem acum. Nu doar Ecuadorul cât întreaga lume suferă din cauza unei crize economice datorate „creierelor prea mari ale oamenilor” iar situația pare a se agrava cu fiecare zi care trece. Narațiunea extrem de ciudată leagă constant prezentul de trecut și de viitor, naratorul fantomă (care este la propriu o fantomă) anunțându-te din timp când vor muri personajele și cum va arăta întreaga situație în viitorul apropiat (ceea ce, contrar așteptărilor, nu face decât să te țină și mai mult în suspans).
Insulele Galapagos, unde Darwin a adunat datele necesare confirmării teoriei sale asupra evoluționismului, devin un mic paradis după ce o nouă Arcă a lui Noe reușește să transporte zece oameni pe una din insule în timpul unui atac aerian. Aceștia reușesc să găsească o cale prin care să supraviețuiască pe insulă iar, în timp, evoluția își spune cuvântul. „Marele creiere ale oamenilor” se dovedesc a fi inutile și chiar problematice, la un milion de ani după cele întâmplate oamenii fiind mai apropiați păsărilor ce locuiesc pe insule decât strămoșilor lor.
