Încep să cred că scrierea unor proze scurte este examenul suprem pe care orice romancier ar trebui să-l dea la un moment dat.
Nefiind încă atinse de realismul magic care-l va consacra pe Marquez mai târziu, povestirile acestuia scrise în 1962 sunt adevărate momente care pregătesc ceea ce, peste câțiva ani, va fi Un veac de singurătate. Temele recurente ale lui Marquez nu putea să lipsească din aceste povestiri: solitudinea pe care personajele sale o acuză deși sunt parte integrantă din comunitate, problemele sociale care decurg din asumarea unor gesturi sau acțiuni publice, incapacitatea de adaptare la schimbările care survin în comunitate datorită intervențiilor militare ordonate politic etc.
O selecție de povestiri care vor face deliciul oricărui cititor.