Bohumil Hrabal a reușit performanța de a scrie o carte – „Lecții de dans pentru vârstnici și avansați” – dintr-o singură frază, punând un singur punct, la sfârșit. Mihai Ignat, cu „Frigul” său, reiterează aceeași performanță, ba chiar o depășește, refuzând să pună și punctul din final, lăsând astfel impresia unui poem ce s-ar putea continua la nesfârșit, aidoma Coloanei infinitului a lui Brâncuși. Firește, comparațiile acestea se referă strict la partea „tehnică” a cărții lui Mihai Ignat, neavând nimic de a face cu conținutul acesteia.
„Frigul” este un poem-fluviu cu iz de elegie, în care poetul dă frâu liber gândurilor și trăirilor sale ce se revarsă uneori violent, alteori molcom peste albul foii de scris. Creând aparența unui dicteu automat, el scrie într-o desăvârșită devălmășie despre viață, non-viață și moarte, despre iubire și dezamăgire, despre extazuri și frici, despre oameni, despre lume, despre tot și toate. Foarte interesant de urmărit și modul de construcție al poemului, autorul reușind pe alocuri să creeze efectul unui ritual, al unor incantații magice, prin care ar vrea parcă ori să distrugă, ori să purifice lumea în care trăiește. Iar lipsa punctului final denotă faptul că prin versurile sale ilustrează o realitate ce se desfășoară la prezentul continuu, ceea ce presupune și o perpetuare a zbaterilor sinelui său rebel. „Frigul” este o carte ce se citește pe nerăsuflate, cu riscul de a-ți modifica considerabil ritmul firesc al respirației.
