Deși alege ca moto pentru deschiderea romanului său, un fragment din Fricosul de Emil Gârleanu, inducând astfel cititorului ideea că titlul romanului oglindește fidel conținutul acestuia, impresia mea este că aici avem de a face cu un truc, cu o mică plasă întinsă cititorului pentru a-i testa setea de senzațional. Pentru că în desfășurarea romanului, frica nu se regăsește decât episodic și este tratată foarte laconic. În schimb, accentul cade pe cea de-a doua parte a titlului, pe umbră, mai bine zis pe umbrele interioare ale naratorului, pe acele frustrări, uneori reprimate, alteori asumate, acumulate în urma unor experiențe de viață nedisecate optim în timp real, care ajung să sape temeinic la rădăcina echilibrului psiho-emoțional al purtătorului lor, asemenea unui cancer. De altfel, cancerul real, nu cel metaforic, este cât se poate de prezent în carte, personajul principal fiind efectiv urmărit de această boală ce-i lovește pe cei pe care îi iubește cel mai mult: bunicul patern, bunica maternă, fosta colegă de care fusese îndrăgostit în copilărie. 

Ceea ce este interesant de analizat la atmosfera ce traversează acest roman este faptul că, deși moartea, boala fizică sau psihică, violența, sadismul, masochismul, cruzimea, devorarea sunt cărămizile cu care se construiește narațiunea, tonul pe care naratorul îl folosește de la un capăt la celălalt este unul în cât se poate de neutru, cu mici puseuri de emoție, la fel de laconic expediate și acestea. S-ar zice că avem de a face cu un insensibil care supraviețuiește psihic tuturor nenorocirilor care se întâmplă în jurul său, sfidând parcă bunul simț al empatiei care cere un minim de suferință personală în fața dramelor celorlalți. Cum a ajuns oare naratorul la această stare de detașare? Și-a învins el umbrele și frica de acestea? Sau s-a abrutizat complet? Răspunsul s-ar putea să-l descoperiți printre rânduri, în cel mai intim capitol al romanului.