Un alt cotor de carte ce se pierdea prin marea de nume și titluri de pe raftul de Ego proză și care nu mi-a făcut cu ochiul decât după ce Simona Goșu a câștigat premiul Sofia Nădejde pentru debut. Și, cum fac de obicei cu cărți premiate pe la noi și nu numai, m-am gândit „hai să vedem dom'le ce o mai scrie și aici."

„Fragil" e o colecție de proză scurtă întinsă pe aproape 300 de pagini în care Simona Goșu rămâne surprinzător de consecventă în privința temei. În timp ce treceam pe nerăsuflate de la o poveste la alta, mă gândeam la toți cei ce citesc titluri gen „cum să îți trezești la viață copilul interior" și mă gândeam că „Fragil" le-ar fi de ajuns. Pentru că, în mare, cartea e despre cei mici sau cei mari în momentele acelea în care instinctul primează. Doar că nu e motivațională și nu e deloc 'feel good'. E mai degrabă asemenea unei ședințe de hipnoză care te trimite înapoi în traumele copilăriei, alea de care îți dai seama târziu, mult mai târziu.

Unele povestiri mi s-au părut ușor stângace, altele pur și simplu perfecte și mai toate mi-au amintit cumva de Gyorgy Dragoman. Uneori, Simona ne aruncă direct în mijlocul unei întâmplări și ne înșiruie nume peste nume care, dacă te-ai pus pe citit după o zi de muncă, s-ar putea să te solicite puțin până apuci să faci legăturile. Alteori, proza curge fără cusur de la un cap la altul. Constanta stă în setup. Face cum face și toate piesele sunt exact unde trebuie pentru impactul dorit.

E aproape imposibil să nu te identifici măcar cu unul dintre copiii pe care Simona Goșu îi înțelege și scrie atât de bine. Cineva sigur își amintește cum își aștepta părintele in întârziere cu sufletul la gură și urechea lipită de ușa de la intrare, cum părinții se ceartă și încearcă fără prea mult succes să te mintă apoi, cum e să te simți părăsit, singur, neajutorat, vulnerabil, in fine, „Fragil".