Pascal Bruckner nu este de subestimat. Când i-am citit primele (mele) două cărți, crezusem că am dat peste un autor îndemânatic, dar „ușurel”. Apoi, i-am descoperit și cărțile mai serioase și am căscat larg ochii, fiindcă descopeream un autor bun ale cărui cărți le tot iau, deși îmi spun mereu „asta e ultima”. În Fiul cel bun, acesta își povestește viața, centrată chiar și indirect în jurul tatălui violent și impulsiv. Povestea lui nu este atât de ieșită din comun, am auzit-o la nenumărați oameni din viața mea, însă nu toți au ales să-și manifeste revolta față de influența părintelui disprețuit și iubit în același timp prin scris și cultură. Primul lucru care m-a atras a fost citatul de Bergman. Apoi, întânirile cu Jankelevitch și Roland Barthes, care sunt menționate pe coperta a patra. După ce am început să o citesc, n-am fost dezamăgită. Bruckner știe cum să te atragă de partea lui. Deși tatăl este o parte importantă din poveste, paginile nu abundă de descrieri ale cruzimii sale, ci se ocupă mai degrabă de fuga de sub influența acestuia sau de întâlnirile cu niște oameni cu adevărat interesanți, ale căror nume vă vor fi cu siguranță cunoscute. De altfel, autorul recunoaște că oamenii nu sunt doar buni sau doar răi și că are multe amintiri plăcute legate de figura paternă.