Dacă vă va întreba cineva vreodată „Când a început secolul 20?“ puteți răspunde liniștit și așezând mâna pe piept („și murind i-a binecuvântat“): „În 1927, anul apariției Ființă și Timp sau Ființei si Timpului (pentru neagramați)“. În anul acela, Luna și Soarele au înțepenit pe boltă, muncitorii au ostenit brusc sub ciocanele lor, țăranii pe nesfârşitele lor câmpii și-au plecat frunțile („Trebuie cultivat altfel pământul“, „Dar ce s-a întâmplat?“, „Dihotomia kantiană subiect-obiect a fost spulberată“). Sub impresia acestui eveniment zguduitor, cei ce-au fost de față și-au unit pe tăcute mâinile și pe picioarele lor înalte, vegheaţi îndeaproape de aștrii nopţii, au lăcrimat cu amar (cel puțin așa povestește legenda, și când o legendă povestește asemenea lucruri n-ai cum să n-o iei in serios). Chiar și pentru un nevolnic în ale filosofiei (capul de pe umerii mei), citirea acestei cărți a avut efect de pumnal, parcursă într-o limbă (română) necompatibilă marii gândiri, deși nimeni nu ar putea explica ce anume îi lipsește în vederea acestei reușite (o anumită concretețe și acuratețe, îmi șoptește domnul Liiceanu peste umăr).