Se spune că Fight Club este romanul unei generaţii. Sau filmul unei generaţii.

Totuşi, Fight Club-ul lui Palahniuk nu este romanul generaţiei mele pentru că, eu cel puţin, habar nu aveam că pot şi că am când să mă plictisesc sau să fiu atât de supărat pe establishment, pentru că eram prea ocupat cu supravieţuirea de zi cu zi într-o Românie care sufla mai greu decât un bolnav de cancer la plămâni.

Dar este, categoric, romanul generaţiei Occupy Wall Street şi Anonymous.

Nu ştiu dacă povestea despre fabricantul de săpun Tyler Durden are vreun mesaj ascuns pe care Chuck Palahniuk încearcă să-l transmită, dar e clar cea mai puternică declaraţie anti-establishment pe care un scriitor a făcut-o în ultimele două decenii. Clubul în care dai şi iei bătaie şi în care faci bombe din săpun pentru a-ţi răpune decepţiile şi vărsa nervii pe societatea îndobitocită, apatică şi amorală, care te bombardează cu inepţii, pare a fi, într-adevăr, o soluţie finală la care tinerii înghiţiţi de corporaţii, precum şi cei care se simt pierduţi în neantul job-urilor fără de viitor sau satisfacţie, pot răspunde cu entuziasm, aşa cum demonii au fugit din locuitorii din ţinutul gadarenilor în turma porcină sinucigaşă.

Fight Club este mai mult decât un roman de debut al unui scriitor extrem de talentat. Este strigătul de luptă, de denunţ şi mobilizare post-punk şi pre-anarhie a tuturor tinerilor care nu-şi găsesc locul într-o societate ce-i ignoră. Un Club care pare să îndeplinească toate condiţiile pentru a prinde viaţă în aceste prime decenii ale secolului XXI. Şi să explodeze la nivel mondial…