Piața de carte este, in continuare, inundată de o puzderie de romane ce au ca subiect vicisitudinile din lagărele de concentrare naziste. Results may vary. În oceanul ăsta de suferință - fie el fictiv sau istorie dovedită, depinde de carte - găsim triada de autori publicați la editura Art: Primo Levi, Elie Wiesel și Hans Fallada. Primii doi înving lagărul și ne lasă cu două dintre cele mai importante istorisiri pe subiect: 'Mai este oare acesta un om?' și 'Noaptea'.

Fallada nu a fost arestat de autoritățile germane (cel puţin nu pentru ce îi era cel mai frică), nu a suferit în spatele gardurilor cu sârmă ghimpată dar a trăit mulți ani cu frica, de altfel întemeiată, că soarta asta îl așteaptă și pe el ca scriitor în Germania în anii celui de-al doilea război mondial. Victimă a unui accident în tinerețe, participant in dueluri, suferind de depresie, client al sanatoriului și dependent de tot soiul de medicamente, Fallada moare de infarct la doar 53 de ani. Dar nu înainte de a scrie 'Fiecare moare singur', un roman voluminos scris într-un stil aproape jurnalistic, fără artificiu, in doar 24 de zile. Romanul se concentrează pe familia Quangel, soț și soție ce își pierd unicul fiu în război și se decid să facă ce pot pentru a lupta împotriva sistemului.

'Fiecare moare singur' e despre oameni decenți și scursuri de oameni. E despre o societate germană împărțită în oportuniști și cei ce trag de pe urma lor și e despre paranoia - a cetățenilor germani, a lui Fallada și a mea, imediat după ce am închis cartea.

Ați avut vreodată vecini de bloc care alegeau să-și petreacă zilele lipiți de ușa apartamentului, cu un ochi pe vizor? Genul de oameni ce pot sta cu orele pe geamul de la bucătărie, ascultând tot ce se vorbește pe stradă și care, datorită persistenței lor, ar fi capabili sa publice o monografie a străzii pe care locuiesc? Eu da. Și m-am întrebat tot timpul cât de periculoși ar putea fi acești vecini daca mai trăiam încă într-o dictatură.

Odată ce am terminat de citit romanul lui Fallada, întrebarea asta s-a metamorfozat într-o ușoară stare de paranoia de care m-am descotorosit complet abia după vreo săptămână, mai ales că vecinii despre care vorbesc și-au trăit o bună bucată de viață în propriul nostru purgatoriu gri plin de turnători și turnați. În atmosfera asta, a cărei miasmă o mai simțim din când în când, trăiesc soții Quangel în Germania celui de-al doilea război mondial, unde dacă nu ești cu partidul ești împotriva lui.

Familia Quangel începe prin a fi neutră politic ca doi oameni în etate ce își văd de muncă și de viață. Fallada îi modelează după familia Hampel, a cărei soartă rămâne scrisă în dosarele Gestapoului, dar autorul se oprește la liniile mari și preferă să le ofere personajelor o altă viață personală. Cei doi primesc o scrisoare de pe front și află că unicul lor fiu a murit pe câmpul de luptă. Încep să apară întrebări: pentru cine, pentru ce? Și, încet, încet, soții Quangel se descotorosesc de ignoranța asumată și pun la cale un plan pe cât de insignifiant pe atât de îndrăzneț: să răspândească prin Berlin cărți poștale cu mesaje împotriva regimului.

Rezultatele apar, încet dar sigur, însă nu sunt cele preconizate de soții Quangel și efectul bulgărelui de zăpadă intră în scenă într-un mod ușor de prevăzut acum, dar poate nu atunci, și nu de către oameni simpli și onești.

„Mamă, Führerul o să-i ucidă și pe fiii tăi, n-o să se oprească până când n-o să vadă doliu la fiecare poartă..."

Un prim mesaj pe prima carte poștală scrisă de Otto Quangel cu litere mari, de tipar, dictat de soția sa, Anna. Bătrânul maistru taciturn e precaut, nu lasă amprente. Mai târziu, avea să așeze cartea poștală pe un pervaz, într-o clădire de birouri, departe de apartamentul lor de pe Jablonski Strasse. Așa începe disidența familiei Quangel într-un Berlin împânzit de urechi ciulite la orice semn al dezacordului. În efortul lor de a-și convinge semenii de ororile regimului, Otto și Anna nu dau suficientă atenție fricii, acea frică ce a prins rădăcini adânci în mintea cetățeanului german. Teama transformă mesajul într-o anatemă pentru cei ce îl ating și vor să scape iute de blestem, punând cărțile poștale in mâna Gestapoului.

Urmează un joc lung de-a șoarecele și pisica. Îndrăzneala soților Quangel nu poate fi trecută cu vederea, chiar dacă șansele lor de reușită sunt minuscule. Un simplu act de rebeliune dezvăluie faptul că nimeni nu e in siguranță, nici măcar oamenii legii. Rezultatul e singurul lucru care contează.

Fallada era adeptul unui stil simplu, publicistic. Nu vă veți pierde în descrieri lungi ale Berlinului. Dialogul și acțiunea se succed într-un ritm alert. Prin dialog și monolog interior Fallada reușește să construiască personaje autentice și să țeasă o poveste dominată de cauzalitate.

Un cântec de lebădă cât se poate de potrivit pentru Fallada, 'Fiecare moare singur' i-a oferit șansa să își exprime, pentru ultima oară convingerile, fără teama de a fi persecutat și să ne dezvăluie focul ce hrănește fumul.