Feţele tăcerii este unul din marile romane contemporane ce prezintă istoria unui colţ de Românie în frământata perioadă a colectivizării.

Nouă ideologie stalinistă, străină acestui popor – este adusă la noi de tancurile ruseşti. Realitatea creată astfel este greu acceptată de mica lume a satului românesc ancorat în adevărurile lui ancestrale.

Ţăranii care şi-au jertfit timpul şi sângele într-un război al tuturor, erau acum obligaţi să-şi înceapă propria luptă pentru a apăra valorile materiale şi spirituale ale satului de un nou regim ce îi deposeda de tot ce era bun şi curat în viaţa lor: pământul, religia, cultura populară şi valorile familiale.

Astfel, adevărul capătă multe fețe în funcţie de postura şi conştiinţa personajului aflat în poziția de victimă sau de călău. Fiecare personaj are adevărul lui. Descoperim adevărul celor ce s-au refugiat în munţi, aşteptându-i pe americanii care nu au venit niciodată, adevărul mamelor ce îşi plâng copiii pe ascuns, adevărul soţiilor chinuite ca să îşi denunţe soţii, adevărul celor ascunşi în pivniţe. Pentru asta trebuia să moară o lume. Atât victimele, cât şi călăii trăiesc dezamăgirea şi neîmplinirea.

Cel ce uneşte toate aceste adevăruri este un ziarist care îşi împleteşte adevărul şi dezamăgirea. Astfel, trecutul şi prezentul se întrepătrund redând o mare durere ce trece dincolo de trecut. Trecutul şi prezentul sunt mai unite ca niciodată de patimi ce nu se pot stinge decât o dată cu moartea celor ce le-au trăit.