Plimbându-se prin București și fiind cucerit de pitorescul ferestrelor caselor vechi, ce păreau a spune fiecare câte o tainică istorie despre cei din lăuntru, Cătălin D. Constantin s-a hotărât să le colecționeze, capturându-le în fotografii. Apoi, când s-au adunat suficient de multe pentru a fi expuse într-un album, le-a trimis în lume să se gătească în haine de bal. Așa au ajuns fiecare pe mâna unor croitori de povești, fie ei scriitori, jurnaliști, actori, regizori, istorici, medici sau antropologi, care le-au împodobit cum au știut ei mai bine. 

Rezultatul final, această carte-album, în care fiecare fereastră prezentă își spune povestea, sau cel puțin ne face pe noi să credem că aceea este povestea ei adevărată. Și în fond, de ce nu am crede, când totul este atât de verosimil, ca în exemplele următoare: „A fost odată o fereastră care s-a trezit îmbrăcată în rochie de mireasă” (Florin Bican); „Această fereastră domnește și ea în mijlocul morții, dar nu se lasă ucisă, deși un pustiu arid și rece se încăpățânează să o strângă în chingile lui de calcar și argilă” (Cătălina Popescu); „Văd în fiecare fereastră deschisă o lumină nouă, în fiecare lumină, un suflet, în fiecare suflet, o speranță” (Cristina Cioran). 

Lectura acestei cărți mi-a amintit totodată de o poveste auzită în copilărie, de la un ghid al Muzeului Țăranului Român, despre doi bătrâni ce ajunseseră atât de săraci încât se întrebau dacă să își vândă la târg fereastra casei, dar s-au răzgândit, dându-și seama că nu se puteau despărții de „ochiul acela de geam, cu cruce în mijloc, prin care au privit toată viața cerul și lumea dimprejur”. Așadar, așa sunt ferestrele: generează povești. Poate pentru că sunt hotare între lumi, poate pentru că despart și unesc în același timp, poate pentru simplul fapt că sunt tot un fel de ochi, ai caselor, iar rostul ochilor acesta este, de a spune povești.