Totul trebuia să pătrundă și să ia forma în scris, ca mai apoi să răzbată afară. Fraza nu este doar esența romanului Femeia-urs, ci și misiunea naratoarei acestuia: viața ca inspirație pentru artă. Dincolo de o simplă formă de mimesis, Ramqvist se joacă cu imaginea scriitorului, depășind reperele vizitate în alte scrieri din literatura universală, precum etapa formării estetice în Portretul artistului la tinerețe, sau abilitatea de a propaga idei și concepții relevante pentru lume și societate în Elizabeth Costello.  Astfel, ceea ce ne oferă este o fereastră în intimitatea unei femei care împacă această carieră boemă cu o viață de familie neremarcabilă și cu transformarea cărții într-un produs comercial care trebuie să îmbine atât originalitatea și talentul, cât și relevanța pentru consumatorii secolului 21.

În căutarea subiectului potrivit pentru a-l aduce la lumină sub forma cărții,  scrisul ne este prezentat ca o muncă precum oricare alta, parcursul fiind unul al chinului documentației, al frustrării blocajelor și apoi al revelației. Intenționând să lucreze la un roman istoric (despre o femeie pedepsită să supravețuiască singură pe o insulă în urma unei presupuse relații interzise), naratoarea se pierde în toate arhivele și legendele care o inconjoară pe protagonista sa. Ceea ce urmează este evoluția personală a acestei naratoare, care, descoperind o asemănare uluitoare dintre anumite experiențe fundamentale ale vieților lor, cât și rememorarea unor traume, decide să reconstituie jumătate din traseul anevoios al femeii din Franța până pe o insulă din preajma Canadei , în speranța găsirii unui deznodămând care să le ofere amândurora dreptate și vindecare.  

În final, scopul principal nu mai este reprezentat de scrierea romanului, ci de înțelegerea persoanei excepționale care a fost Marguerite de la Rocque ( a cărei biografie merită citită chiar și de pe pagina Wikipedia) și de conștientizarea faptului că oricare altă femeie ar fi putut avea soarta ei.