Pentru mine, fiecare nou contact cu proza lui Alessandro Baricco este un nou prilej de a rămâne perplex. La modul pozitiv, firește. Omul acesta nu știe să scrie de două ori la fel. Fiecare carte a lui este total diferită de celelalte, atât ca subiect cât și ca stil narativ. Totuși, ceva le unește: grija autorului de a crea o atmosferă cât mai în consens cu povestea scrisă și mai ales, ceea ce mie îmi place să numesc marca proprie Baricco, finalurile mereu surprinzătoare.
În Fără sânge autorul surprinde două episoade ale unei singure povești. În prima parte suntem „martori oculari” la o reglare de conturi sângeroasă, menită să pună capăt unui mare război, dar care se dovedește a nu fi fost altceva decât strict o răzbunare; episod în care singura supraviețuitoare din tabăra eliminată este o fetiță de zece ani. Iar în cea de-a doua parte, „asistăm” la întâlnirea de peste ani dintre această fată și ultimul dintre supraviețuitorii taberei învingătoare, întâlnire ce se petrece când ambii sunt bătrâni, dar care nu avea cum să nu se întâmple.
Am spus că suntem „martori oculari” și că „asistăm” tocmai pentru că autorul reușește să descrie atât de bine ambele episoade încât te răpește fără voia ta și te aduce în mijlocul evenimentelor. Ceea ce spune multe despre vraja narativă țesută cu dibăcie de acesta. Cât privește finalul surprinzător, pot doar să garantez că este cu totul altfel decât s-ar aștepta orice cititor. Nu dezvălui misterul, invit deci la lectură.
