Pe scriitoarea basarabeancă, Tatiana Țîbuleac, am descoperit-o grație extraordinarului său roman, Vara în care mama a avut ochii verzi, care m-a ținut cu respirația tăiată la vremea respectivă, de la prima până la ultima pagină. Apoi am încercat emoții asemănătoare, deși cumva mai variate, cu cel de-al doilea al său, Grădina de sticlă. Iar acum am descoperit și prima sa carte, volumul de proză scurtă Fabule moderne. Recunosc, inițial am crezut, văzând titlul și coperta cărții, că sunt povești pentru copii, având ca personaje animăluțe gingașe puse în situații omenești, din care cei mici să tragă diverse învățături. Și nu mică mi-a fost surprinderea când am constatat, după primele texte, că sunt de fapt povestiri cu oameni mari (arareori personajele sunt animăluțe sau lucruri), pentru oameni mari, care nu au din spectrul fabulei decât morala, care nu lipsește din niciuna dintre acestea.

Despre ce vorbesc povestirile Tatianei Țîbuleac? Generic vorbind, despre viață, înțeleasă ca sumă a momentelor decisive ce marchează existența umană, mai exact despre viața celor mai puțin norocoși, despre destine ale unor oameni care, deși au avut parte de greutăți, au reușit să le depășească cumva, ajungând la o pace interioară de invidiat. Pentru că, cele mai multe dintre povestirile sale se bucură de happy-end, chiar dacă prin aceasta nu se înțelege neapărat „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, ci doar aflarea unui echilibru interior, ca în Optimism, a unei descoperiri de sine, ca în Vocație, sau a unei depășiri cu brio a nopții-sorții, ca în Atingeri. Din păcate, nu toate povestirile au parte de un final pozitiv, iar una dintre cele mai grele, atât ca mesaj, cât și ca pecete pe care o lasă pe sufletul cititorului, denumită Cuvinte, se încheie printr-o interogație retorică, menită însă să pună pe gânduri până și cel mai insensibil cititor.