Două aspecte importante le putem identifica în acest plăcut eseu despre identitatea biblică a evreilor – memoria textuală și dialogul generaționist. Cele două formează, în timp, o „genealogie a alfabetizării”. Autorii, un romancier și un istoric, tată și fiică, compun un text ce are la bază istoria identității evreiești. Nu într-un ritm de „fanatism rafinat”, care să susțină că evreii sunt „poporul ales”, ci cu un ritm de „inteligență vulgară”, detașată de emoții și circumstanțe controversate ale lumii evreiești, un ritm laicizat. Simțul laic de care sunt conduși autorii îi fac să rămână distanți, dar în același timp atrași de minunăția memoriei textuale pe care evreii continuă să o construiască și să o transmită generațiilor viitoare. Chiar dacă diferitele comunități evreiești din lume sunt mai dispersate, mai heterogene în afilieri, tot rămâne în spatele lor o identitate unitară a felului în care se întreabă despre lume și a cuvintelor pe care le folosesc în a da răspunsuri.