Ficţiunea lui J. M. Coetzee e arareori doar ficţiune. Mereu pătrund prin pânza groasă si bine ţesută a scriiturii, a poveştii, un şuvoi de gânduri, o săgeată argumentativă, o serie de subiecte tari, de meditaţii asupra vieţii şi singurătăţii, asupra drepturilor oamenilor şi animalelor, asupra scriiturii şi asupra morţii. Elizabeth Costello se plasează, din acest punct de vedere mai curând la capătul dinspre nonficţiune, al operei lui Coetzee, din care poţi oricând să dai la o parte cu totul personajele inventate şi să rămâi cu aceiaşi carte, dar, de data aceasta cu un eseu intitulat, probabil, Opt lecţii.

Citatul preferat: „Cititul nu este un mod de recreere tipic african. Muzica, da; dansul, da; mâncatul, da; vorbitul, da – vorbitul fără oprire. Dar cititul ni s-a părut nouă, africanilor, întotdeauna o activitate ciudat de solitară. Ne stânjeneşte. Când noi, africanii, vizităm marile oraşe europene, observăm cum, în trenuri, oamenii scot cărţi din genţi şi buzunare şi se retrag în lumi solitare. De câte ori cartea iese la iveală, e ca o pancartă ridicată: Lasă-mă în pace, citesc, zice pancarta. Ce citesc e mult mai interesant decât ai putea fi tu.“