Într-o zi, așa din senin, la Wilfred a venit un elan. Băiatul nu a stat prea mult pe gânduri: i-a dat un nume, Marcel, și l-a decretat al său. Apoi a alcătuit pentru el chiar și un cod al bunelor maniere. Iar elanul respecta întocmai toate regulile codului: să nu se îndepărteze prea mult de casă, să îl urmeze pretutindeni pe Wilfred, să îl adăpostească în caz de ploaie, să îi dea jos fructe din pomii la care acesta nu ajungea; ce mai, era într-adevăr un tovarăș devotat, iar împreună erau chiar un tandem haios. Însă prietenia lor a fost puternic pusă la încercare atunci când s-a dovedit că Marcel al lui era de fapt Rodrigo și că era elanul unei bătrânele ce îl aștepta acasă. Deși foarte supărat, Wilfred decide să îi redea prietenului său libertatea și o rupe la fugă spre casă. Numai că drumul de întoarcere se va dovedi plin de primejdii, iar el, singur și neajutorat, se va încurca și va cădea pradă deznădejdii. Iar când se credea pe veci pierdut, cine credeți că l-a salvat?
Povestea lui Wilfred și a elanului Marcel/Rodrigo nu este doar o simplă poveste haioasă. Din ea avem de tras două învățături foarte serioase, care vor cântări foarte mult de-a lungul vieții. Prima ar fi aceea că nu regulile țin prietenii aproape, ci devotamentul care se naște pur și simplu din momentele frumoase petrecute împreună. Iar a doua, că indiferent de situație, între două suflete nu trebuie să existe sentimentul de posesivitate. Poți să spui doar „prietenul meu”, dar și asta doar dacă sentimentul prieteniei este reciproc. Iar asta nu are de-a face cu posesia, ci mai degrabă cu dăruirea a ceea ce ai mai bun, celuilalt.
