E greu de stabilit unde exact în romanele istorice ale lui Henri Troyat se termină ficţiunea şi unde începe realitatea. Deşi bibliografia pare la fel de solidă ca cea a unei biografii a Ecaterinei a-II-a, detalierea nuanţelor, a trăirilor şi a profilurilor psihologice ale personajelor te azvârle în tărâmul conjecturii, al ipoteticului în care stăpâneşte ficţiunea, fără, însă, a ştirbi în vreun fel ineditul lecturii. Cărţile lui Troyat se citesc fără aşteptări ştiinţifice şi fără aşteptări literare înalte. Se citesc din pura curiozitate a celui care, nefamiliarizat cu istoria ţarilor ruşi, vine să asculte povestea de la cel care o cunoşte cel mai bine.