Max Porter este un tânăr scriitor britanic aflat la debut. Iar ca o pseudo-ironie ce trimite la legendarul umor cinic britanic, Max Porter alege să își marcheze începutul de drum scriind o carte despre un sfârșit de drum. Un sfârșit ce declanșează o criză existențială soldată cu o nețărmurită dorință de a cupla sfârșitul de o continuare firească a poveștii numită „VIAȚĂ”. Mai exact, autorul descrie viața unui tată rămas văduv, cu doi copii, din momentul pierderii soției până în momentul în care decide că viața trebuie să meargă mai departe.
Poate tema aceasta este deja uzată de mult timp. Și poate unii ar spune că povestea aceasta nici nu poate fi mai mult decât o melodramă siropoasă destinată cu precădere doamnelor sensibile. Și totuși povestea aceasta este mai mult de atât. Și aceasta pentru că autorul reușește să creeze un personaj surprinzător, la limita dintre iluzoriu și real: KRA – o cioară. Aceasta intră fără prea multe menajamente în viața familiei rămasă fără mamă și se instalează confortabil între tatăl îndurerat și cei doi băieți ce nu par să mai cunoască altă realitate decât dorul de mama lor. Pozând în doică pentru cei doi băieți, cioara Kra se dovedește a fi de fapt agentul ideal pentru tulburarea atmosferei apăsătoare din casa acestora, atât cât era necesar pentru a nu se așterne liniștea ucigătoare.
Durerea e o făptură înaripată este scrisă sub forma unui „trialog”, posibil imaginar, posibil real, între tată, Kra și băieți (care formează o singură voce). Mizând pe simbolistica „insalubră” a ciorii, autorul realizează un tablou cvasi-pestilențial ce surprinde foarte bine starea psihică a personajelor aflate mereu la un pas de depresie. Să nu vă mire faptul că cioara Kra va apela la umor, ironie și, uneori, la mici doze de șarlatanie pentru a face atmosfera respirabilă. Se naște astfel un poem în proză ușor de parcurs, dar nu la fel de ușor de digerat. O lectură ce te poartă prin abisurile unei minți de cioară, ce seamănă atât de mult cu mintea omului năpădit de crunta boală a neputinței.
