Una dintre temele care a surescitat mințile oamenilor din cele mai vechi timpuri este aceea a timpului. Pentru că, oricât de mult am încerca să îl măsurăm în ani, zile, ore sau secunde, simțim că ne scapă cu totul printre degete, încăpățânându-se să rămână un mister total. Poetul Iulian Tănase, descendent din stirpea suprarealistă a lui Gellu Naum, arogându-și, desigur în joacă, rolul unui Dumnezeu maniac (altfel spus, un Dumneziac), se ia și el la trântă cu misterul timpul. Și o face în acea manieră menită să trimită lupta în eterne prelungiri, întrucât nimeni nu poate fi desemnat câștigător: prin suprarealism. Și bineînțeles, chemând în ajutor o altă valoare eternă, iubirea. 

Astfel, în viziunea sa, timpul „e un tobogan pe care oamenii alunecă în ambele sensuri”. Ceea se face că bărbați foarte tineri să se poată iubi cu femei nonagenare, bărbați vii să facă dragoste, în sens spiritual, cu femei moarte, refuzând astfel să le accepte moartea fizică, sau ca puștiul din prezent să se întâlnească față în față cu bărbatul din viitor, sau viceversa, totul cu cea mai firească naturalețe. Și aceasta, deoarece „uneori, toboganul dispare și toate lucrurile se întâmplă în același timp”. Altfel spus, Iulian Tănase propune, prin intermediul poeziei sale, o suspendare totală a timpului, în numele iubirii și al vieții însăși, care merită să fie trăită din plin, fără a ne raporta la dimensiunile atât de relative ale timpului: trecut, prezent, viitor. Așadar, Dumneziac este un imn nebun închinat iubirii și vieții. Iar titlul, aparent eretic, transmite un mesaj cât se poate de util: în momentul în care vom scăpa de frica de timp, de bătrânețe și moarte, vom putea trăi pregustând veșnicia, asemenea lui Dumnezeu.