Așa cum zicea unul dintre librarii noștri, cititorii lui Richard Dawkins se împart invariabil în două categorii: cel ce-i „urmează” crezul (despre non-crez) și cei care nu-l suportă. De altfel, s-a scris și o contracarte cu numele Dawkins: o amăgire? (editura Curtea Veche), despre care n-aș ști să vă spun cum este, dar nu mi-e greu să-mi imaginez doar din titlu. Adevărul este că Dawkins poate fi uneori enervant de arogant, deși se scuză adesea pentru felul său de-a vorbi. Nu vrea să ne „convertească” la opiniile lui, dar, de fapt, asta vrea, numai că nu-și dă seama. Patricia Pearson i-a reproșat în cartea O scurtă istorie a anxietății (editura Nemira) că încurajează omul modern să se lepede de miturile care odinioară îi ofereau explicații și îi linișteau angoasele. Cu toate acestea, mie mi se pare că doar ne încurajează să gândim rațional. Veți oberva multe pagini scrise despre atrocitățile comise în numele religiei; tocmai pe ele le denunță autorul. Și ne mai spune că nu avem nevoie de o autoritate supremă și invizibilă pentru a fi buni sau pentru a admira contemplativ tot ce-i în jurul nostru.